Sunt îngeri
necunoscuți levitând
în subteran, la metrou...
Ei ajută bătrânici
cu bagaje imense
și îmbrățișează necunoscuți
ca pe niște prieteni
vechi dar timizi.

Fructele se vând
singure în plase
de îngeri.
Zâmbetele și miracolele se culeg însă
mai greu,
cu mâinile oarbe
de oameni
și răni din trecut.

Cândva, am să vin
să te caut, inima mea,
să te-aduc înapoi
ca un troleu întârziat,
fără o destinație anume,
într-un timp cuminte, așezat,
cu cruci de lemn sigur
și clătite cu fistic, zâmbete și coajă de lămâie
gris/vert.

Într-o zi,
am să vin.
Habar n-am când sau cu ce.
Doar că tot eu.
Nu știu dacă ai să mă (mai) recunoști.

Eu...eu sunt fata aceea
pe care cerșetoarea de covrigi și de
lei stingheri
o recunoaște după ani buni
dintr-o altă viață,
pe același peron trist și singur.

N-ai și tu un leu?

Eu sunt fata aceea cu teşekkürler și
dhanyabaad şi rucsac pictat în spate,
fata ce aleargă după trenuri verzi
ca avioane de hârtie,
fără să le prindă
mereu.

The Catcher in the Rye,
justițiara în colțul lacrimilor
și clădirilor,
protejate de icoane,
de alb și de-apus
violent

N-ai și tu un leu?

Eu sunt tot eu.
Te rog să mă aștepți
Singur.

Scrisă între trenuri, la Gara de Nord, pe peron

— Zvera End