Din nou se aud trâmbițele de război…
Ca niște cornuri de smarald
În amurgul unei lumi mucegăite…

Din nou Mamon își întinde mâinile grase
peste tinerețea unei generații
și cere tributul său, de sânge,
pe linia de foc…

Din nou se vrea sânge pe Prut

Eu…un biet amărât
Rătăcit printre hârtii îngălbenite și vorba de lemn a celor care hotărăsc
Cer doar un lucru dacă va veni ziua măcelului:

Puneți-mă la aviație, domn general!

Nu la infanterie.

Nu vreau să putrezesc încet în noroi,
cu cârjele lângă mine,
în timp ce vitejii din cafenea
își vor fi consumat deja
toată vitejia în cuvinte.

Nici la flotă.

Nu vreau ca marea,
acea femeie veșnică și fără memorie,
să-mi desfacă trupul
în săratele ei tenebre.

La aviație, domn general!

Lăsați-mi măcar cerul.

Nu voi cere ploaie.
Nu voi cere milă.

Dați-mi doar voia
de a urca.

Căci, dacă va fi să ardă granița,
aș vrea să îmbrac
sfânta cămașă a morții
și să mă ridic deasupra pământului
ca o flacără desprinsă
dintr-un altar prometeian.

Să fiu cometă deasupra țării mame!

Să trec prin noaptea în flăcări,
cu sângele devenit lumină,
cu carnea devenită fum,
cu numele meu pierdut
în vuietul motoarelor.

Iar când aripile vor fi mistuite
și cerul nu-mi va mai putea ține trupul,
să mă întorc
încet, magnific,
ca un ultim dar al morții
în huma patriei
care mi-a dat viață.