În plin răsărit de soare,
Ce sfințește huma cu-al său duș de aur,
Sub taina aerului industrial,
Stă la marginea parcului,
O fată gingașă, ivită din primăvară,
Singură la părinți, frumoasă-n toate,
Pe nume Belli cea ce priviri fură,
Cu chipul ei aprins, de rubin.

Dar vai de cel ce-i cade-n mreje,
Căci sub surâsul cald și blând
Se-ascunde plumbul rece-al morții,
Iar părul ei e negru ca ciuma.

De veacuri, generații a pândit Belli,
Promițându-le iubiri înstelate,
Coroane de lauri și glorii eterne,
Lăsându-le-n urmă doar sânge și noroi.

Căci asta-i taina fetei Belli,
Te-mbată cu visuri, te prinde în vrajă,
Îți cântă de slavă, de cer și de dor,
Apoi te aruncă-n al minții abis.

Iar astăzi, prin firea-i haină,
Ne pândește din nou, nevăzută,
Cu zâmbetul dulce, cu ochii de jar,
Cu-același chip strălucind de rubin.