În lanțuri strangulată, iubirea noastră moare;
ca în cămăși de forță îmi ține de urât,
ea se topește-n apă, se poate stinge-n soare,
cu nasturii uitării închiși până la gât.

E pleoapa vinovată, din dânsa cade bruma,
că mi-a bătut curajul până când l-a snopit;
acum, c-a venit vorba ca să-și adune spuma,
călăul vieții tale, cu sânge, m-a stropit.

Aș vrea să mă faci vultur, cu o aripă să zbor,
iubirii să-i dau viață hrănind-o cu pipeta,
să locuiți în ceruri pe-o margine de nor,
și eu să vin la voi cu bicicleta.

Din tot ce am aicea, pe negrul meu pământ,
nu v-aș aduce nici smirnă, nici tămâie,
nici Coca-Cola poate, fiindcă mă bate un gând
să vă aduc cu baxul doar Fanta cu lămâie.