sunt lumina ieșită din locurile întunecate ale conștiinței
rana fragedă
deschisă în carnea nopții albe
mă poartă spre centrul
ce se învârte în jurul punctului orb din lumină
precum ochiul neînchis
în fața propriei goliciuni
îmi învălui cafeaua în atenție
și gestul banal
îmi simt ființa pulsând liminal
tăcerea se frânge la granița nespusului
și crapă sub coaja subțire de ou
gustul amar trece prin mine
ca cea mai dulce clipă
a veșniciei frumosului tău
cubismul
metalic se strânge prin vene
fir cu fir
până ia forma brățării din hematit
dăruite de tine
în eșecul roșului nostru —
până când
ceașca de cafea rămâne aceeași ceașcă de cafea
îmi absoarbe lumina retinei
și proiectează în locul ei
lumina din mine
pe care ochiul n-o vedea
abia atunci
cafeaua capătă forma iubirii
pe care n-o știusem până acum
te iubesc mai mult prin lipsa aromei
decât prin prezența luminii
păstrează-mi, iubito, tăcerea
așa cum se păstrează neîntregul
și savurează-mi cafeaua
când nu mai există lumină.