Îmi îmbăt sufletul, părinte,
cu zeama caldă de cuvinte,
s-adoarmă-n sfinte veșminte
și să rămână-n veci cuminte;
să nu se mai teamă
de a nopții geană,
să nu mai tresară
de vântul de-afară;
ca să nu mai țipe
când visează cripte,
să nu lăcrimeze
când o să-nceteze
înfrățirea lui
cu lutul trupului.
Să devină abur, să se facă gând,
neatins de umbre, spre înalt arzând,
să plutească liber peste vechi dureri,
pierdut în lumina clipei de mai ieri.
În tăcerea sfântă, fără de hotar,
ridicat din noapte ca un viu altar,
să lucească-n calde pulberi de argint
ca o rugăciune scrisă pe pământ.