Jucând titular în liga speranțe
am prins un loc ferit, la rezerve.
Pe bancă zarurile decideau soarta meciului,
6-6, merge treaba, poartă-n casă,
nu mă prinzi descoperit amice!

Antrenorul ieșit în aut striga isteric,
centralul fluiera mai mult a pagubă,
tribunele fremătau plictisit.
Nerăbdători spectatorii așteptau prelungirile,
ascultau sfârâitul grătarelor amușind fumul.
Ce mai câmpenească o să iasă...

Se dă lovitură de pedeapsă…11 metri,
A pus mâna clar.
Primarul Furică înscrie mimând în fals direcția.
Portarul oricum nu părea prezent,
secretara ar fi știut cum să se poziționeze.
Totuși, ceva ieșea pe minus.
Arbitrul apelează la camera var,
declară apoi gol, scoate carnețelul și notează.

După câteva pase centralul fluieră iar,
oprește jocul și scoate cartonașul roșu
Primarul fuge,
consilierii se împrăștie care-ncotro.
Probabil e răvășitul,
berbecii ăștia vor să scape.
Au crezut că driblează dar nu le-a ieșit,
e totul prea la vedere.
Dacă sunt prieteni cu elefanții poate se prescrie

Rămași în inferioritate numerică
jocul se mută de cealaltă parte,
ei cu fundul în poartă, noi în atac.
Am intrat și eu spre final la închidere,
speram să nu mai luăm goluri.
Din păcate nu avem jucători de valoare,
unii în stare să-i deposedeze.
Se fluieră finalul meciului.
Am pierdut cu scor de maidan,
acolo o să și ajungem în ritmul ăsta.

La vestiare e liniște.
Sunt toți afară, inclusiv arbitrii.
Berea curge…și dacă nu curge pică.
Noi plecăm la treaba noastră,
ei se întorc la ale lor.
Poate ne iese data viitoare,
mai sunt și alte meciuri.
Speranța moare ultima.