Doi șoimi pitici nepoftiți
Păzeau un cuib uriaș, neplătiți.
Așezați pe o creangă, în soare,
Priveau să vadă cine apare.
Cuibul era construit cu migală,
De către țesători, prin urzeală,
Având în interior sute de locuințe,
Unde creșteau puii fără divergențe.
Șoimii pitici se oferiseră voluntari,
Dar aveau și apucături de găinari,
Căci, din când în când, obișnuiau
Să confişte un pui când păzeau.
Dar, în rest, erau păsări cu obraz,
Aveau grijă să nu apară un necaz.
Mai ales că, fără vreo aprobare,
Își luase locuințe în subînchiriere.
Însă, într-o zi, fiind de pază împreună,
Văd o cobră cum se suie pe tulpină.
Șoimii alarmați făceau gălăgie:
- Ieșiți repede cu toții din colonie
Și faceți zgomot cât puteți de tare,
Să determinăm cobra să coboare
Toți o vom opri definitv din suire
Căci noi o vom ataca prin hărțuire,

Însă cobra, bazată în al ei venin,
Și-a umflat gluga din senin.
Derutată de adunarea prin chemare,
S-a pus pe șuierat fără încetare.
Şoimii ciupind-o de coadă și de cap,
Cobra nu a mai înaintat pe copac,
S-a încolăcit și s-a întors pe tulpină,
Văzând că hărțuiala nu se termină.
Și, speriată, apoi, în grabă,
Și-a dat drumul și s-a ascuns în iarbă.
Tot așa se întâmplă și în lume:
Când singur te lupți cu o mulțime!