Mă-ntorc la tine, Doamne,
de câte ori îmi termin treburile prin lume,
Te recunosc după nimic și după nume,
că Tu ești singura structură care
din infinitul meu nemărginit apare
atuncea când o chem.

Mă întorc la Tine purtat de suflet
și de ceva, ce Tu ai lăsat în mine,
în mintea mea, un fel de interfon
Te sun la numărul din Infinit
îți las mesaje scrise pe Zenit
căci Tu... nu îmi răspunzi la telefon.

Ce număr am format? Ce cod am pus?
Pe care stele am apăsat din cele ce-au apus?
Pe întâia stea care a murit pe cruce am zis
că-i potrivit să apăs, să ies din paradisul trupului
și să mă conectez la lumea Ta
că aici, în mine-i capăt de rețea,

un fel de fundătură în care liniile au căzut;
sunt vechi și-ntreținute cu iluzii
vai, blestematele acelea de confuzii
ce numere au creat.

Mă întorc la Tine cu întârziere
din timpul pe care l-am petrecut împreună;
de ce mă suni, Doamne, atât de târziu,
de ce nu m-ai sunat acum o veșnicie
în care suflet ai lăsat mesaje
ca-ntr-o cutie goală, în ce pustie inimă ai bătut
pe cine-n viață ai ținut cu telefonu-nchis,
de ce, de-abia acuma ai decis
să facem legătura între Pământ și Cer?