Am spart o sticlă de bere
și din cioburile ei
mi-am făcut un colier
atât de strălucitor,
încât ai fi jurat
că port diamante la gât.

Era mai rar decât rubinele,
mai sincer decât safirele.

Dar, dacă te apropiai,
mirosea încă
a alcool ieftin
și a dezamăgire.

Într-o zi, lângă o biserică,
am găsit o bucată de vitraliu.

Am fărâmițat-o și pe ea
și, din resturile colorate,
mi-am făcut un alt colier.

Părea ieșit
dintr-un atelier celebru.

În fiecare ciob
rămăsese prinsă
o urmă de divinitate.

Când n-am mai avut
cu ce plăti chiria,
le-am smuls de la gât
și le-am dus pe amândouă
la o casă de licitații —

una din acelea
unde oamenii bogați
cumpără destine
pe care nu le înțeleg.

Am privit
cum un preot a cumpărat
colierul din sticla de bere,
iar cel din vitraliu
a ajuns la un criminal în serie,
abia ieșit din închisoare.

Poate că preotul căuta
un păcat
pe care să-l poată ierta,

iar criminalul,
pentru prima oară,
voia să poarte
ceva sfânt.

Sau nu.

Poate că Dumnezeu
nu mai recunoștea
cioburile.

În seara aceea,
am băut o bere.

Iar sticla...

Am lăsat-o
întreagă
pe masă.