Eram o vioară pierdută prin valuri,
Un strigăt de umbră pe corzi de pământ,
Când muzica lumii plângea în fundaluri,
Iar cerul părea un altar fără sfânt.

Când noaptea din suflet și plânsul s-au stins,
Prin valuri de umbră am mers suferind,
Trezit de-al păcii fior cuprins,
O rază divină pe frunte primind.

Și curge speranța ca un râu de mătase
Prin nopți care mor și prin dorul cel viu,
Se risipesc umbrele reci și rămase,
Și cântă lumina în fostul pustiu.

Pornesc ca pribeag pe poteci neumblate,
Lăsând la răspântii vechi haine de scrum,
Cu pași obosiți printre răni și păcate,
Să caut Adevărul pe noul meu drum.

Urcușul e greu și aduce cădere,
Tristețea revine în văi cu suspin,
Dar fiece rană și orice durere
Devine o treaptă spre harul divin.

Și iată-mă-n vârf, unde abisul mă cheamă,
O ultimă umbră se zbate sub cer,
Dar brațul credinței alungă orice teamă,
Iar vălul se ridică peste mister.

Lumina inundă întreaga ființă,
Se șterge trecutul și plânsul cel greu,
Când ochii orbiți se deschid spre credință
Și-n brațe te strânge Însuși Dumnezeu.

Sunt suflet de pasăre-n zborul sublim,
Purtat peste lumi de dorul divin...
Prin veacuri de umbră nu ne oprim,
Suntem Lumina din care venim.