Charon își numără bănuții.

Doi... numai doi.

Oamenii au încetat să mai îngroape.
Nu fiindcă s-ar fi lepădat de moarte,
ci fiindcă pământul e prea scump,
iar sărăcia nu-și mai poate îngădui nici măcar un petic de veșnicie.

Charon privește rugurile
dincolo de Styx.
Din fum, niciun suflet nu se desprinde.

Și înțelege că, într-o zi,
nu va mai avea pe cine trece.

Cei ajunși mai demult
au îmbătrânit în eternitate.
Acum se destramă în picături de ploaie.
Cad peste lume,
uitându-și numele,
iar această împărăție se golește
în tăcere.

Charon ridică ochii
spre cer:

— Rostește o nouă lege, Doamne!
Oprește arderea!
Trimite-mi morții
cu sufletele încă întregi.

Nu pentru cei doi bănuți...

Mi-e teamă că porțile vor rămâne deschise
și vor năvăli suflete din alte lumi,
cu limbi necunoscute,
cu alte monede,
cu alte chipuri ale uitării.

Cerul tace.
O tăcere mai grea decât un răspuns.

Din înalt cade ultima picătură.
Charon o prinde în căușul palmei.

Înăuntrul ei,
un om își amintește pentru o secundă
că a fost viu
și-i întinde un bănuț de argint.

Luntrașul își pleacă fruntea,
dezleagă barca
și așteaptă.

Poate, totuși, mâine va veni cineva.

Când și ultimul suflet
va fi ploaie,
cineva, într-o lume îndepărtată,
va privi cerul și va spune mirat:

— Ce mult plouă cu morții nimănui!