Pentru o clipă,
am crezut că ajunsesem
într-un viitor pe care nu mi-l dorisem,
dar pe care îl acceptasem
fără să-mi dau seama.
Nu mai existau preoți.
Nici biserici.
Cei apăsați de păcate
se așezau în fața unui automat metalic,
cu ecranul zgâriat
de atâtea degete tremurânde.
Introduceau câteva bancnote
și primeau un certificat
pe care scria: IERTAT.
Nu li se cerea să se căiască.
Nici să repare ceva.
Plăteai
și ieșeai curat,
cu iadul proaspăt șters din măruntaie.
Numai eu nu beneficiam de acest lux.
În fiecare dimineață,
păcatele mele se trezeau înaintea mea,
fidele ca niște câini bătrâni.
Se urcau pe pieptul meu
și mă priveau.
Când am deschis ochii,
lumea era aceeași.
Oamenii își răneau aproapele
și plecau mai departe.
Cât ar mai fi până când
vinovăția va încăpea într-un formular,
iar iertarea
va veni cu bon fiscal?
Poate că atunci
nu va mai trebui să închidem bisericile.
Va fi de ajuns
să închidem puțin ochii.