Eram convins că pot să scriu și fără rimă,
Să las cuvintele să doară cum vor ele,
Fără ritm, măsură ori perechi,
Crezând că poezia își este sieși lege.

Am încercat să scriu despre iubire
Ca despre o pasăre rămasă făr’ de cer,
Dar fiecare cuvânt rătăcit pe hârtie
Își căuta, în tăcere, cealaltă aripă.

Și totuși, noaptea își revărsa cerul în suflet,
Iar rimele, două țărmuri, se chemau peste ape,
Până când versul întindea între ele o punte,
Și inima-mi zbura desculță, chemată de celălalt mal.

Cum să-mi cânt iubirea fără rimă,
Când orice dor își caută pereche,
Când versul n-are cer de nu se-nchină
Luminii rimei, steaua lui străveche.

Dar dragostea-mi vorbește doar în rime,
Și vechi poeme înfloresc în mine;
Cerneala veche mă arde-n amintire,
Nu pot în versuri albe să scriu despre iubire.

De mi-ar rămâne numai o bătaie,
Pe dorul scris pe ultima mea foaie,
Și lacrima mi-ar curge tot în rimă,
Nu scriu în albe versuri pe-a inimii ruină.