M-am dus la baltă să prind ceva pește,
că banii de mâncare se cam terminaseră.
Aveam un câine, trei undițe
și câteva râme atât de slabe,
de parcă pământul însuși
le-ar fi retras dreptul la hrană.

Atunci l-am văzut:
un peștișor de aur cu solzii ruginiți
și privirea unui funcționar
care așteaptă să fie disponibilizat.

— Cum mai stai cu miracolele? l-a întrebat câinele.
— Le-am suspendat, a spus peștișorul.
Oamenii nu mai cer palate, nici nemurire.
Vor o lună fără datorii,
un copil rămas în țară,
o bătrânețe fără pastile.
Nu mai fac față.

— Și nu există nicio soluție?

Peștișorul a zgâriat mâlul cu coada.

— Am nevoie de râme de aur.

Am tăcut.
Mi-am strâns undițele și am pornit spre casă.
Oricum, nu prinsesem nimic.

Câinele mergea înaintea mea,
cu pasul apăsat de îngrijorare.

Cum ajung acasă,
voi săpa printre rădăcini.
Poate voi găsi o râmă de aur.

Cu ea voi încerca să-l prind
și nu-i voi cere palate,
nici bani cât să-mi cumpăr o viață nouă.
Voi cere doar atât:
să pot spune „Azi e un pic mai bine”
fără să simt că mint.

Să se întoarcă zilele
în care speranța nu costa nimic,
în care un copil pescuia liniștit,
cu o momeală obișnuită,
visând la peștișorul de aur.

„Mâine ne întoarcem”, i-am spus câinelui.
El a dat din coadă.
Peștișorul de aur, undeva în adânc,
plângea.