am obosit să mai aştept, veşti de la tine
o conversaţie adevărată care să-mi liniştească sufletul
când am putea să ne aşezăm pe burtă şi să vorbim
doar noi doi, oameni unghie şi carne
unul lângă altul, cum două cămile aproape
de oaza lor, despre însetatele aşteptări
să vorbim, apoi să vorbim, iarăşi
despre majoritatea lucrurilor neîncepute, pentru că tu
ai rămas prinsă, în tipare şi energii atât de vechi
încă deretici, cu mânecile frumos suflecate
în colivia ta de aur, cu uşa deschisă
pentru că eu am rămas, învârtindu-mă printre iluzii
pentru ceva ascuns, dincolo de piramide
cuvintele trăiesc răsturnate, în oglindă
tu mereu vrei să te lupţi, tu mereu vrei să ai o victorie
şi încă o victorie
uitând că Victoria nu e prenumele tău
şi nu e prenumele meu
când ar fi mai simplu să te ridici în picioare
să reaşezi cu trei degete linia orizontului
(cât să poţi lăsa ceva în urmă)
aliniată doar cu unul dintre asfinţiturile tale rebele
mereu ai fost atrasă de gura lumii
(şi n-ai mai văzut ce vine, de deasupra capului tău)
ca de o peşteră cu nemaivăzute cristale, ce ţi-ar fi putut aduce liniştea
(uitând că aşa ai fost învăţată să trăieşti, abandonându-te pe tine)
în ochii tăi atât de adânci, culeşi din carul mare
din care uneori se ridica şarpele minţii tale
în ochii tăi atât de calzi
singurul loc în care m-am simţit acasă
dintotdeauna suflete pereche
am putea să ne ocolim o veşnicie
ştii? şi tu tu
tu să trăieşti, mereu, printre ultimele tale poeme, cu Luna ta la Vedere
eu să vânez ascuns după răsărit, în fiecare zi pe Marte
icoanele tale dulci, atârnate în câte un punct
dincolo de măştile tale ne vom regăsi
cândva, atât de împliniţi
****