Cineva mi-a lăsat
ferestrele sufletului deschise
și-a pătruns atâta vis în ele,
încât mi s-a părut, o viață întreagă,
că voi rămâne copilul înconjurat
de aceiași oameni dragi,
într-o primăvară eternă—
cu un cer albastru de icoane,
purtând un aer proaspăt
și-o deplină verdeață.
Privind în oglindă, văd
că am albit...
Oamenii cei dragi m-au părăsit,
vânturi ale nefericirii
peste mine au bătut
și m-au spălat ploi ale disperării.

Îmi vine să-l blestem
pe cel care a lăsat
visul să-mi umple sufletul.

Dar îmi zic
că oricum, fără vis,
mi-ar fi fost prea urât pe Lume.
Adulmec parfumul visului risipit
și-l strâng cu grijă în cuvinte,
ca să-l dăruiesc altora...
însă le cer să nu se lase
mult prea fermecați.