Ei strigă în gol, inventează povești,
Căutând o fisură în tot ce tu ești.
Aruncă cu vorbe, cu pietre de lut,
Dar tu porți în suflet un scut nevăzut.

Când pașii tăi intră în biroul cel plin,
Rămâi o stâncă, un cer mai senin.
Nu-ți pasă de râset, de teatru, de zvon,
Cuvântul lor n-are nici greutate, nici ton.

Se-adună în haite, își caută rol,
Dar singuri în față, rămân doar un gol.
În timp ce ei urlă și trântesc neputinți,
Tu-ți porți cu discreție anii fierbinți.

Depresia-i noapte, e luptă, e greu,
Dar n-o să le-o dai ca trofeu la muzeu.
Tăcerea ți-e demnă, privirea ți-e dreaptă,
Lăsa-i să vorbească pe ultima treaptă.

Pășește prin ei ca prin sticlă, prin fum,
Nimic din noroi nu se prinde pe drum.
Rămâi doar cu cei ce știu să salute,
Iar restul... sunt umbre din ere trecute.