Plecasem să-mi culeg
simțirile-n amurg,
am întins plasa de gânduri;
măcar unul să prind
să-l scutur de toate uitările,
să-l rețin,
să-l păstrez cu mirările.

Furasem ștrengar
apusul întors
cu fața spre tine
și toate culorile
scurse din cer
ca zeama din fruct
rămasă pe buze.

Pitisem sub norii târzii
o carte-ncepută odată
când tu și cu mine,
copii,
fugeam după zmeul de vată
prins între stele,
nocturn,
când tu chicoteai,
ștrengăriță,
că noaptea nu poate fugi,
nu știe s-o ia înainte
ci piedică-ți pune pe drum
și calea ți-o taie în pietre,
apoi,
în glumă să-mi spui
că lumea nu-i zmeu
nici pasăre nu-i
s-o prinzi,
și sfoară să-i pui,
apoi s-o înalți,
s-o vinzi nu-știu-cui,
cu banii primiți,
să-mi tot spui,
că pe mine,
tot pe mine
mă cumperi.