Anii trec peste mine
ca un pod vechi peste ape negre,
crăpat, plin de șoapte
și pași pierduți.
Nimic nu rămâne în urmă
decât o amărăciune groasă,
un nor care nu se risipește,
o zi care nu vrea să se lumineze.

Trăiesc într-o înecare lentă,
nu cea care smulge aerul,
ci cea care lasă suficient
cât să simți fiecare picătură de durere
cum cade, cum sapă,
cum roade încet, metodic,
fără grabă,
ca și cum ar avea toată eternitatea
să mă sfârâme.

Oboseala îmi stă pe umeri
ca o mână străină,
apăsând fără milă;
uneori cred că dacă aș respira mai adânc
s-ar frânge ceva în mine,
dar nici asta nu se întâmplă,
nimic nu cedează,
doar eu.

Stresul e un fir subțire,
tras mereu, mereu,
până devine un nod
în creier, în stomac, în piept,
un nod care nu se mai desface.

Dezamăgirea e cu mine la masă,
în nopțile mele,
în pauzele mele de tăcere,
în ochii mei care evită oglinzile.

Dezgustul nu e pentru lume,
e pentru mine,
pentru ce am ajuns,
pentru felul în care mă târăsc
dintr-o zi în alta,
cu răni închise strâmb,
cu cicatrici care încă mă ard.

Tristețea e o cameră
fără ferestre,
fără podea,
fără ușă.
Stau acolo suspendat
între un „nu mai pot” nerostit
și un „trebuie să trec și ziua asta”
pe care-l repet ca pe o pedeapsă.

Pierderea,
ea e cea care mă bântuie cel mai tare.
Nu omul, nu timpul,
ci versiunea mea
pe care n-am reușit s-o salvez.
O aud noaptea
cum bate în pereții minții mele,
cum cere să fie lăsată afară,
dar nu mai știu dacă o pot recunoaște.

Pe dinafară merg, vorbesc, zâmbesc.
Pe dinăuntru mă prăbușesc în cercuri,
fiecare mai rece, mai adânc,
mai rupt de lumină.
Și totuși, undeva,
în locul ăla în care încă respir,
în care încă mai simt,
există o urmă mică
ce nu se stinge.
Nu ea mă salvează,
doar îmi amintește
că povestea n-a ajuns la ultimul cuvânt.