Un ultim „te iubesc”,
un ultim „noapte bună”,
căci mâine poate n-am să mă mai trezesc,
și-ai să spui că am fost nebună.

Dar niciodată n-ai văzut
clipa în care înnebuneam,
când mă pierdeam printre rânduri
și-n mine însămi mă ascundeam.

Când mă feream de lume și de vorbe,
când mă retrăgeam în pustiu,
când liniștea mă sfâșia cu gânduri
și gălăgia devenea târziu.

Ți-am spus că nu iubesc tăcerea,
fiindcă prea multe avea de spus,
iar zgomotul mă apăsa pe umeri
cu tot ce nu puteam răspunde-n plus.

Poate că da, am fost nebună,
așa cum mulți au vrut să creadă,
dar de acum n-am să mai tulbur drumul,
nici să vă stau în cale, ca povară.

Vă las în urmă liniștea dorită,
fără să cer nimic în schimb,
doar amintirea unei inimi
care s-a pierdut, încet, prin timp.