Prind gând de gând
și-mi făuresc o coardă lungă
pe care o atârn
peste zidul
bătut de intenții cândva
de alții
construit înspre mine
și-mi dau drumul,
mă las cu toată greutatea momentului
în necunoscut.

Simt tălpile că-mi sprijină capul,
mâinile că-mi țin tâmplele la loc
și-mi strâng dinții cu putere
ca să nu-mi cadă prea devreme
clănțănindu-mi secundele
când, precum un vas de lut,
mă las condus de legea
Iubirii.

E sus?
E jos?
Niciodată nu știu unde ajung
și-mi pierd mereu întoarcerea
însemnată cu boabe de nisip
și aburi de fum.

Este aici?
Sau dincolo?
Întotdeauna aștept licărirea gândului drept
croit în cartea Iubirii
când mă împletesc în trei,
obligatoriu în trei,
ca să-mi țină cuvântul,
căderea.

Mă supun
și cred
că din gând cu gând
împletit în trei
pe Cuvânt
împlinește
menirea.