Agăț de clipa care
zboară,
o lacrimă –
și-i urmăresc
traiectoria
de cometă.
Dar numai eu îi
aud vâjâitul,
doar eu îi simt
frumusețea
risipită în noapte și-n frig.
Ceilalți au și ei
stelele lor,
pe care le cercetează
pe ceruri paralele.
Își caută și ei un sunet
al sufletului,
pe care nu-l vor
mai prinde
niciodată.
Până când timpul se adună-n strune...

Și curg secunde calde, de lumină,
Pe când misterul crește pe la tâmple;
Nu suntem doar o umbră din țărână,
Ci o minune gata să se-ntâmple.

Suntem comete-n vasta nemurire,
Cu focul unei stele în priviri,
Purtând prin bezna lumii, în neștire,
Un dor de infinit și de iubiri.

Iar când ne vom topi în depărtare,
Lăsând în urmă ultimul suspin,
Va arde urma noastră ca un soare,
În alte inimi, dincolo de timp.

Căci nu-i sfârșit acolo unde doare,
Nici moarte-n zborul care s-a frânt;
O lacrimă se-aprinde-n depărtare
Și face cer din pulberi de pământ.

Iar dincolo de ger și de cădere,
Cometa lasă cerul mai curat;
E-n orice stingere o reînviere
Și-n orice zbor, un dor de neuitat.