Trăiesc uneori clipe în care mă satur de mine
Atât de mult încât nu îmi mai doresc
Să fiu altceva din ceea ce
Trecerea lor devine.

Mă silesc atunci cu ceea ce cel mai mult
Îmi plăcea să fac sau să ascult.

Amintiri ce îmi revin din vederea
De altădată a lanului de cânepă
Ce-l port galben în gând.

Sau mă satur de nopți înstelate
Și de plimbări nesfârșite prin noapte
În care plec pentru ca să mă pot întoarce
Îmbuibat, ca de alcool, din misterul
Tainic în care stelelor le place
Cu scânteii se mă îmbrace.

Alteori, mă satur de zbateri.

Atunci mă simt pește prins între valuri
Cu un ochi privind în o parte a lumii
Și cu celălalt în cealaltă parte.

Ori pasăre căreia între aripi îi crește
Îndepărtarea, cum în ferestre,
Caselor bolta ca pântec
Ce le rostuiește.

Când mi se întâmplă să mă satur de mine,
În acele dăți mă scufund ca într-un gol
Interior din a cărui carne îmi cresc
Aripi de somn ce mă cuprinde
Cu brațe osoase de-argint
În care mă învelesc.

Un arămiu muc de lumină
Licărind în simfonii
Pline de tină.