Hai, du-te în toamnă!
Golește-te de ființa ta, doamnă!
Lasă-te cuprinsă de întuneric!
Nu mă mai privi și nici nu
Îmi mai spune nimic!

Astfel i-am zis clipei târzii
Când m-a privit în ochi.

Apoi,
Am deschis cât de mult mi-am imaginat
Că pot deschide larg fereastra.

Cum umbra lipsită de soare
Ale cărei priviri feline
Din margini golite de efemer
Mi-am imaginat că mi-ar crește în mine.

Acum îmi închipui cum ar să revină
Și cum o va face pentru că a făcut-o mereu.

Privindu-mă cu ochii ei de stricnină,
Ca pe o pradă care nu scăpă
Fiindcă e pradă, iar ea,
E prădătorul zeu.

Toamnă de după vara ce-a fost
Și primăvara de dinaintea ei
Ce iernii i-a urmat cum ea,
Când mi-a trecut pragul
Deschis al ferestrei,
Să o rog să plece
Mă aștepta.