Rămâne doar această claritate albă,
un dinte de gheață topindu-se lent în memorie.
Privirea nu mai naște imagini, ci desface lumea de umbre,
așa cum râul își leapădă malul în căutarea unei mări interioare,
până când sensul devine o albie lină, o rană uscată și caldă.

Suntem arcașii orbi ai unui unghi fără capăt.
Săgeata nu mai vânează secunda, ci zborul ei pur,
linia curbă ce despică aerul ca o respirație nocturnă,
fără să lase în urmă vreun plâns, vreun regret sau vreun nume.

Nu mai este timp pentru confesiuni de nisip;
gândul se strânge, sidefiu, în noduri de ceară,
o arhitectură de fire subțiri ce susțin pe umerii lor nevăzuți
un cer absolut despuiat, dar curat ca o pânză primară.

Totul e nuanță salvată din timp,
o rigoare mai veche decât frica de vid,
în care ultima tresărire a minții este doar sclipirea de stea
pe tăișul de oglindă al tăcerii.