Alunecos e Piscul Gândului
și cad chiar după primii pași.
Dar nu știu ce forță mă-mpinge
și-mi spune:
„Cât ești viu să nu te lași!”

Și merg pe gheața albă-a minții,
Prin labirinturi de nesomn,
Să caut sâmburele ființei
În profunzimea unui om.

Căci îndoiala e o punte
Peste abisul cel profund,
Un zbor de vulturi peste munte,
Spre tainele ce se-ascund.

Mă pierd în cețuri de mătase,
dar simt o flacără-n pustiu,
iar prin adâncuri dureroase
un dor de cer mă ține viu.

O voce sacră iarăși strigă
Că tot ce-i viu se cere-a fi,
Și nicio umbră nu m-atinge
Cât timp în spirit voi trăi.

Așa cobor în nemărginire,
Dincolo de ce-i trecător,
Să schimb o clipă-n nemurire,
Purtat de un divin fior.

Iar când pe pisc voi pune mâna,
Din noaptea grea voi înțelege
Că gândul care-nvinge huma
E-a vieții cea mai sfântă lege.

Și-n clipa când se stinge ceara
Pe filele din manuscris,
Simt cum în mine piere seara
Și-n locul ei răsare-un vis.

Rămâne gândul ca o sferă
Pe piscul alb și neumblat,
O veșnică și sfântă eră
În care omul a visat.

Căci dincolo de timp și moarte,
de tot ce piere și-i uitat,
gândirea ține cerul aproape —
și omul, prin ea, e luminat.