Simt cum se prăbușește ceva în lăuntrul meu.
Memoria își pierde treptat certitudinile, se face lut și praf,
ca o dâră de cenușă pe pereții unde s-au șters demult icoanele.
Coborâm pe niște trepte care se topesc sub picioare,
purtând cu noi toată oboseala zilelor mărunte.
Suntem ca niște haine uitate în ploaie, pe o sârmă ruginită,
oameni care au învățat să ceară scuze timpului doar pentru că există.

Dar chiar și în genunchi, mai încercăm să respirăm.
Nu ne lăsăm striviți sub propria neputință.
Spintecăm întunericul cu palmele, facem loc în propria frică,
ne prindem cu disperare de marginea clipei și cerem încă o secundă.
Gândul care părea pierdut într-o căutare abstractă
se întoarce acum ca o palmă peste față, ca o trezire.
Lupta nu mai este cu lumea, ci cu propria resemnare,
cu lenea unui sânge care ar vrea să renunțe și să se oprească.
Suntem ca niște arcași orbi care trag după sunetul propriei inimi.

Apoi vine spaima, ca un val de gheață care inundă mintea.
Gândurile devin aspre, se încurcă precum firele de sârmă,
iar aerul pare prea greu pentru plămâni.
Frica nu are chip, are doar o precizie necruțătoare,
un colț întunecat în care te izolează ca să te judece fără martori.
Rămâne o singură obsesie fixă, un nod strâns în gât:
Ești singur. Totul se pierde. Nimic nu rămâne.

Și dintr-o dată o lumină caldă, o bucurie care nu cere nimic!
Ea țâșnește curată din crăpătura unei pietre, ca o minune simplă.
Lumea se spală de umbre într-o singură secundă,
sângele reîncepe să curgă liber și strigă că e viu.
Cerul nu mai este gol, e plin de păsări prinse în zbor,
iar fiecare respirație devine un cântec de mulțumire.

Se face liniște. Sufletul se liniștește, deși rănile rămân.
Suferința nu mai este o povară urâtă, ci o cameră curată din care s-a șters praful.
Purtăm în noi cicatricele cu demnitate, ca pe niște dovezi că am trăit.
Nu mai căutăm zboruri singuratice;
acum privirea urcă încet, pe o linie dreaptă, spre o lumină nevăzută.
Nu mai există frică de timp, nu mai există spaimă de moarte.
Sufletul se deschide ca o floare în noapte,
iar durerea, eliberată de strigăt, devine drumul nostru spre cer.
Urcăm. Picioarele ne sângerează pe trepte, dar fiecare urmă lăsată în urmă
devine o lumină aprinsă în întuneric, pe drumul spre Casă.