Nu mai știu să-ți vorbesc.
Anotimpurile
toate s-au stins
în grădini suspendate-n
eter.

Cântecele ni s-au rătăcit
cu scrisorile de dragoste,
ca bărbatul acela
din cartea aceea
scrisă la nord-vest
de Dunăre,
în micuțul
oraș-sat,

carte în care nașterea primului copil
e-un miracol
așteptat în zăpadă
de tatăl său,
febril,
ca-ntr-un vis lung
și frumos,

ca un continent
plutitor în credința

că totul va fi bine,
totul va fi bine

cu ajutorul lui Dumnezeu,

ca Steaua Nordului
înfiptă demult
în piept,
cu binecuvântare
de la străbuni.

Poeziile ni s-au scurs
din artere
până în degete
în paşi prea grăbiți
şi pe foile
nimănui.

Au înmugurit flori,
primăveri
oarecum fără sens.

Trandafirii
ne-au uitat tineri.
Crizantemele-au apus.
Crinii s-au volatilizat.
Lalelele aproape-au pierit.
Freziile încă ne-așteaptă.
Zambilele dorm adânc,
sub pământ.

Cine mai sunt?

Soarele-a dispărut
după ulmul centenar,
răbdător,
din spatele bisericii cu hramul
Sfântului Nicolae.

Rădăcinile tac.

Unde ne e unicitatea?
Dar îmbrățișată şi
singură,
casa?

Dar
inima?

Tu unde ești?

Mâna Maicii Domnului
galben şi roz
ne-așteaptă întotdeauna
în prag.

Cuvintele ni le-am rătăcit
pe alei.

Chipul tău
nu-l mai știu.

În oglindă e-o fată ciudată,
cu păr foarte lung,
arămiu,
cu frunzele toamnei
în loc de păsări, pierderi şi gânduri

și un autoportret
cu tușe
și turbulențe indicibil de triste,
ca la Van Gogh.

Lumea a dispărut
într-o nucă mică,
cu miez
cald.

Suntem destul de trişti
şi de singuri.

— Zvera End