aveam 23 de ani
când am urcat prima oară în avion
podeaua devenise reperul credinței în zbor
mă gândeam la Marian
vecinul din blocul de alături
căzuse de la etajul patru și supraviețuise
acum merge în baston
era o formă efemeră
de a-și aminti senzația zborului absolut
zice că fusese atras în sus
de praful auriu
care cernea lumina și-l orbise
și că neantul din stomac îl îngreunase
(atunci credeam că-și făcea efectul anestezia)
despre depresiunea Marianelor
știam dintr-un documentar
prins cu antena construită
dintr-o furculiță de aluminiu
submarinul cobora în cadre
adâncul era negru
cu pete albe și dungi gri
tata dormea lângă mine
sforăia ușor
eu priveam creatura aceea luminescentă
plutind în bezna din care se revarsă totul
zburam deasupra Pacificului
nu puteam să dorm
priveam întinderea prin fereastra microscopică
mă gândeam că sub mine e apă
deasupra un alt fel de apă
și stele care mor lent sub apă
câmpuri de tăcere
mai vechi decât toate limbile vorbite vreodată
și că în limbile acelea
se nasc lucruri pentru care noi nu avem
decât zborul și raze de sunet
un bărbat dormea lângă mine
nu-l cunoșteam
(parcă era tata)
capul îi alunecă spre umărul meu
l-am lăsat
era târziu
lumea prea mică și rotundă
zburam cu toții în ea spre dimineață
când avionul a atins pista hodorogise puțin
și s-a liniștit
(toate gândurile conceptuale dispăruseră)
tata s-a trezit
a zâmbit stânjenit
l-am cuprins și i-am sărutat chelia
(lucru pe care îl ura
mi-am luat o palmă după cap)
i-am zâmbit
și niciunul n-a mai zis nimic
e de ajuns
pânza de aer dintre sus și mine
drumul acesta care nu e nici zbor
nici înot
ci trecere subtilă
prin densitățile lumii
de ajuns pentru această existență
jocul ăsta între altitudini
până când
până când fundul Marianelor
s-ar ridica să vină în întâmpinarea noastră
ar trebui ca cerul
să se șteargă din mințile oamenilor
să se facă apă
să se facă piatră
să se facă
tăcerea sărată din palmele lui Marian
și visul lui de a zbura din nou.