E o pace adâncă în felul cum pleacă
O vară târzie, un sfeșnic arzând,
Îmi spun că e simplu: o umbră ce trece,
Un nume pierdut într-o carte de rând.
Lăsați să se-aștearnă pământ peste toate,
Lumina din ochi n-o mai caut în zări,
Mă-ntorc spre tăcere ca-n propria casă,
Un călător obosit de cărări.
E legea genezei, îmi spun în penumbră,
O frunză ce cade, un val care moare,
Nu-i nicio dramă în stingerea asta,
Ci doar o firească și mută plecare.

...Dar stați! De ce m-aș supune tăcerii?
Cine-a decis că e drept să apun?
Prin ce nedreptate din ordinea lumii
Sunt smuls din lumină și dus spre nicăieri?
E o crimă ascunsă în mecanismul lumii,
Un verdict nedrept, o capcană-n amurg!
Cum poți să orbești un univers care simte
Și-apoi, nepăsător, în neant să-l arunci?
Mă revolt împotriva acestei osânde!
Nu-i har în pierzare, e doar un abis,
O hoție de clipe, o oarbă pedeapsă,
Un jaf peste tot ce-am iubit și-am visat!
Nu merg resemnat în noaptea profundă,
Ci urlu spre ceruri cu pumnii strânși :
Trecerea asta e-o normă absurdă,
Un drept refuzat, un blestem nepermis!