În colivia unei flori celeste,
Petale cresc în aripi de rugini,
Când noaptea-și urcă stelele pe creste
Și luna cerne aur peste spini.

Eu mă destram din caier de lumină
În trupul unui orizont flămând,
Cu zborul rumen, îmbătat de vină
Și timpul prins la graniță de gând.

Tăiați voi, săbii de vioară-n strună,
Refrene blânde dintr-un trist cuvânt,
Rostit cu foc în cremene de humă,
Când stă-n mărgele roua pe mormânt!

Tăiați adânc în apele oglinzii,
În care se reflecta un eres,
Să curgă sângele în colțul grinzii,
Acolo unde pânzele se țes.

Dar mai lăsați fâșii de nopți serene,
Pe bolta unei zile fumurii,
Când păsările se ascund în pene,
Și clopote se-ntrec în broderii.