Prezentul îmi ascunde că, de păstrez măsura,
pot să dezgrop din firfirei un soare,
iar la apus, cu fiece plecare
când, dăruită, îngenunche ziua,
sunt viu numai murind,
și-i fără sens strânsura.

​Sub opt goruni, iubito,
umbra mi-ai învelit,
să nu o prindă frigul,
și frigul n-a venit!

​Asclepios primi un ciob de zeu, vezi bine,
mulțumitor i-așez de-acum în șerpuitul piept
goi pașii unui țărm apropiat din mine;
și pe sub piele Adriatica,
să nu le uite neînțelept
frunzișul cu pleoapa lui deasă și grea.

​Dar voi lăsa jarul cuminte,
Theosis neogotic descântat,
să-ți curgă roșu-aprins și fierbinte,
dincoace de cuvinte și totul de-odat'.

​„Iau eu poemul Casienilor”, zic,
„odihnește tu respirația lumii,
să fie de-albăstrit zațul de cafea
atunci când vie, bolta din ibric,
uitând de noi pe-aici, o să ne bea.”

​Cât alergarăm spre Împărăție
cu tine de mână, Eden descântat,
te-a luat un hamac departe de tot
și cu soarele-n brațe – erai poezie.

​Și m-am făcut o pânză de in,
o aripă cu rost înțeles prea puțin...
în care vântul abia mai găsea
norocul să răzbată prin vise
vreo dimineață pontică a mea.

​Plutea iluzia morții,
din noaptea gata să cadă,
știam bine semnul, trâmbița,
chitara arhonților cântând în apus o baladă;
clătina stelele-n clopot,
dar eram așa de-mpăcat...
și-am crezut în privirile noastre din leat,
ochii fără de somn și nici început,
ai celor ce-n lume, prin iubire ne-au vrut.

​Apostolul-pajură, cel neprefăcut,
cu o creangă de aur strălucind între gheare,
s-a desfăcut ca aripa, în felii de căldură.
Ce zbor în trezire... și drept în măsură!
Ca lemnele-n foc, tăcerea deveni căutare,
iar pulsul – o coastă de corabie-n mare.

​În asfințit, iubito,
lumina mi-ai ferit,
să nu mă ardă focul,
dar focul m-a sfințit.

​Prezentul îți ascunde că, de privești în soare,
și ochi de vultur n-ai, nu-ți simți orbirea,
și-n asfințit, de nu te pierzi cu firea
și-ai să rămâi iubit, în contemplare,
cu tine sub stejarii de la Casian,
îți va fi Domnul umbră și răcoare.