când îmi zâmbesc din oglindã fericit
cã încã nu m-a luat necuratul
apoi sar corda ca un apucat
joc un pic de şotron între etaje
cât sã-mi agit cuvintele ponosite
înainte de a le aşeza pe un abur
ca pe o tablã de şah imposibilã

poezia adevărată e în ceea ce rãmâne nescris
absolut toatã durerea dintre metafore
rãstignirea de dinaintea oricãrei cruci
infinitul din spatele punctului
de unde rãsuceşte dumnezeu geometria
ca pe o invitaţie la iubire

iar dincolo de toate aceste mãreţii
cum sã-ţi aduc mãrturie o inimã bolnavã
din care doar tu ştii sã culegi frumosul
ca şi când deşertul s-ar fi nãscut dintr-o oazã
ca şi când cactusul acesta mai ştie floarea

poezia se naşte în zbor
între douã cuiburi reci
şi o scriu pe cer cu pãsãri cãlãtoare
ca şi cum aş fi dezlegãtorul de zodii
tipul acela ciudat care numãrã din 0 în 0
pânã la minus infinit