E aproape decembrie.

Îl văd venind ca pe o rudă pe care n-am iubit-o niciodată, dar care îmi știe adresa.
Nu mai număr anii.
Cred că am încetat cândva,
acum mai bine de un deceniu, când am înțeles că timpul nu vindecă nimic.
Doar mută mobila durerii dintr-o cameră în alta.

Nu mai aștept noaptea de Moș Nicolae.
Pantofii mei stau și acum la ușă, dar nu pentru minuni.
Sunt obosiți.
Poartă pe tălpi drumuri care nu m-au dus nicăieri.

Mii de kilometri în căutarea unui loc care să semene cu acasă.
Și nici măcar asta nu mai știu cum arată.

Nu mai strâng dulciuri.
Nu mai ascund speranțe în sertare.
Nici brad adevărat nu mai am.

Am unul de plastic.
Perfect.
Atât de perfect, încât mă doare.
Nicio ramură strâmbă. Niciun gol. Nicio imperfecțiune.
Ca o fotografie de familie dinainte să înceapă sfârșitul.
Îi atârn globurile în fiecare an și am impresia că nu decorez un brad.

Îngrop ceva.
Poate copilul care am fost.
Poate toate Crăciunurile care au rămas fără stăpâni.
Poate vocea celor care mă strigau cândva pe nume.

Mai zâmbesc doar la prima ninsoare.
Instinctiv.
Ca atunci când crezi o secundă că ai văzut pe cineva drag pe stradă.
Și apoi înțelegi că te-ai înșelat.

Așa e și cu zăpada.
Pentru o clipă pare magie.
Pentru o clipă acoperă ruinele.
Pentru o clipă uit.

După aceea îmi aduc aminte că vine Revelionul.
Și odată cu el, încă un an.
Încă o aniversare a unei dimineți.

Ora șapte.
Telefonul.
Uneori cred că viața mea se împarte în două: înainte de acel sunet și după.
Restul sunt detalii.

De atunci familia mea nu s-a destrămat.
Ar fi fost mai simplu.
S-a dizolvat lent.
Ca un corp lăsat în acid.
Legăturile au cedat una câte una.

Cineva a plecat.
Cineva a tăcut.
Cineva s-a făcut străin.
Cineva a murit puțin fără să moară de tot.

Iar ceea ce numeam „noi” a devenit o colecție de absențe.
Acum înțeleg de ce plângeam copil fiind la trecerea dintre ani.
Copiii simt cutremurele cu mult înainte să se crape pereții.

Știam deja.
Undeva în mine știam
Știam că va veni o zi în care nu voi mai avea în urmă o casă întreagă.

Nu voi mai avea rădăcini.
Nu voi mai avea unde să mă întorc.

E aproape decembrie.
Orașul își va aprinde luminile.
Oamenii vor cumpăra cadouri.
Vor spune „sărbători fericite” și vor crede asta.

Iar eu voi privi prima ninsoare de la fereastră
și voi avea din nou senzația aceea veche
că toată lumea aparține cuiva.
Că fiecare lumină aprinsă arde pentru cineva.
Că fiecare masă are un nume rostit.

Numai eu am rămas
ca ultimul glob uitat într-o cutie,
după ce bradul a fost strâns,
după ce casa s-a golit,
după ce nimeni n-a mai venit să mă caute.