Absența ei este o iarnă astronomică încremenită peste lucruri.
Hainele ei din dulap au rămas ca niște catedrale de sticlă oarbă,
păstrând în fibrele lor ecoul ultimei toamne pe care am împărțit-o,
iar aerul din camera ei s-a preschimbat într-o lespede transparentă,
pe care n-o mai pot respira fără să-mi sângereze memoria.

O caut cu acea memorie solemnă a sângelui care își recunoaște arheologia.
Cum să nu-i fi iubit privirea, acea lumină matinală în care m-am născut și am crescut,
mâinile ei ostenite care au purtat, fără să se plângă,
toată greutatea pământului din viața mea?
Ea a fost prima mea patrie, singurul țărm vertical pe care am ancorat vreodată.

Acum, această lipsă nu este un simplu gol, ci o prezență minerală și mută.
Ea stă între mine și lume, ca o tăcere suverană care a confiscat toate încăperile,
o geometrie a regretului unde fiecare obiect își strigă orbirea și plecarea,
iar timpul a devenit o curgere absurdă, un fluviu de cenușă care nu mai duce nicăieri.

Mă revolt împotriva acestei legi implacabile care transformă sfințenia sângelui în pământ,
care lasă lumina unei vieți întregi să se stingă sub o indiferență de piatră.
Este o eroare cosmică să respir acest aer din care vocea ei a fost ștearsă,
să merg mai departe pe un pământ unde pașii ei nu mai lasă nicio umbră.

Iubirea unei mame este o veșnicie scurtă, iar pierderea ei este un exil de neînvins.
Pentru că în nopți ca aceasta înțeleg că o parte din mine a coborât odată cu ea în rădăcini,
sufletul meu se adună în jurul această răni, învățând să trăiască în penumbră.
Deși acesta este ultimul strigăt pe care inima mi-l mai îngăduie în fața destinului,
și acestea sunt ultimele versuri pe care i le mai las, ca o mărturie de nisip,
pe țărmul de pământ sub care doarme.