Atârnată, o clipă de lumină sta
De-a dreapta mea ca o stalactită.

Am prins-o și am introdus-o în priză
Să nu i se stingă lumina difuză
Din care în infinit cădea.

Aprinderea din care strălucea,
Când scriam despre cum îmi creștea,
Era la fel cum e gândul ce nu l-am gândit
Mai înainte de clipa în care
În inimă mi-a venit.

Acum, când am îmbrățișat-o,
Mă întreb: de câtă energie e nevoie
Pentru a trăi împreună cu ea de-a lungul
Petrecerii ei între pământ și cer
Din care va fi să devie?