pe o imensã pânzã de paianjen
îmi întind ochii spre dincolo
nu caut niciun detaliu
nu-mi aduc gândirea sprijin
las sufletul liber
atât cât sã nu-mi dãuneze grav

nu dau gãuri în univers
respir ca prin piele
desfac în atomi aerul
cu oxigenul e mai greu
tinde mai mereu spre pereche

cuminte
precum o frunzã nesãtulã de luminã
îmi îndemn trupul sã nu pãrãseascã pãmântul
apoi mã întorc

în povestea din spatele pleoapelor
risipesc cu nonşalanţã din infinit
sunt convins cã oricât m-aş strãdui sã-l consum
dumnezeu îl va înmulţi cu generozitate