— Dreptul de a pleca, zic, e unul dintre puținele drepturi ale omului
pe care le consider cu adevărat inalienabile. Tu te chinui să desfaci
un borcan cu castraveți murați și-mi spui să las drepturile omului
și să-ți desfac borcanul, dacă tot sunt așa de deștept.

Îl desfac din prima. Tu te uiți la mine cu un fel de recunoștință
care nu mă avantajează deloc și scoți un castravete. Îl muști.
— Eu vorbesc serios, zic. Faptul că poți pleca nu înseamnă
că trebuie să pleci. — Păi nu pleca, dragă. Cine te dă afară?

Îți mai iei un castravete și-mi spui să aduc farfuriile.
Eu îți explic că libertatea presupune posibilitatea refuzului.
— Refuză, zici. Dar adu-le întâi, că se răcesc cartofii.
Aduc farfuriile. Pe a mea o pun puțin mai departe de tine.

— De exemplu, eu stau aici pentru că vreau, nu pentru că trebuie.
— Știu, zici, și eu te țin pentru că vreau. Deși, între noi fie vorba,
nici n-am încercat vreodată să te dau afară ca să văd dacă pleci.
Râzi și-mi pui în farfurie cartofii cei mai rumeniți.

Mâncăm. Tu mă întrebi dacă într-o zi chiar o să plec.
Îți spun că, teoretic, nu există niciun impediment.
— Atunci să iei și borcanul, zici. Eu n-am putere să-l desfac.
Mă uit la borcan. Capacul e pus alături, cu fața în sus.

— Și dacă plec fără el? întreb. — Păi pleacă, zici.
Îl desfac eu cumva. Cu un cuțit, cu apă fierbinte.
La nevoie chem pe cineva. Nu-i mare lucru.
Și continui să mănânci de parcă n-ai spus nimic.

Mai rămâne un cartof rumenit. Îl împing spre tine.
Tu îl iei fără să te uiți, cum ai făcut de atâtea ori
încât uneori mă întreb dacă nu cumva gătești anume
un cartof în plus, ca să am eu ce să-ți dau.

— Auzi, zic, dar dacă într-o zi nu mai vin acasă?
— Atunci să mă suni, că nu știu câtă pâine să cumpăr.
După care te ridici, duci farfuriile la chiuvetă
și mă întrebi dacă vreau să-mi pui ceva pentru mâine.

Îți spun că nu știu dacă mâine mai sunt aici.
— Bine, zici, îți pun mai puțin.

Mă duc după tine în bucătărie.
Borcanul a rămas pe masă, desfăcut.
Îi pun capacul la loc și-l strâng bine.

Nu știu de ce.