Arhitectura serii își strânge pendulul în noduri de ger,
o mecanică oarbă ce-mparte lumina în unghiuri drepte.
Pe masa de marmură, vechiul și abstractul mister
își numără pașii pe-un șir nesfârșit de trepte.

Suntem doar secvențe de gheață într-un templu de fum,
o axă nescrisă ce ține orbita planetelor mute,
când ceara memoriei picură lent peste drum
și lasă amprente pe formele slab cunoscute.

Nu-i nimeni să ceară iertare dincolo de zid,
doar umbra din sticlă mai joacă un rol de vitrină;
o ultimă rază coboară tăcută în vid,
purtând în tăișul ei rece o statică vină.

Dar sub eșafodul de umbre și porțelan fin,
Se simte pulsația surdă dintr-un abis;
O geamănă ardere-nchizând un cerc clandestin,
Sub platoșa grea a unui timp interzis.