doar îmi sunteţi aproapele
pe fiecare în parte
pe toţi laolaltã
în aşa fel încât sã nu mai plângã nimeni
în aşa fel încât sã nu mai pot rãsufla
decât prin plãmânii voştri
fãrã niciun oftat

ochii mei vor învãţa sã tacã
sã nu-şi mai strige durerea
îi voi închide sã-mi curgã lacrimile înãuntru
acolo unde inima ştie sã înoate
între douã maluri imposibile
scobite faleze de sinucigaşi anonimi
în numele unei lumi mai bune

idealuri rupte din idealuri rupte
din când în când o floare de colţ
mâncatã de o caprã neagrã
din nevoie
de foame
din acel ceva care mişcã lumea spre înainte
cu desãvârşire
cu un rost
cu nicio pãrere de rãu


nu ştiu dacã o sã mai întorc şi obrazul celãlalt
cum nu ştiu de ce în toatã iubirea aceasta de aproape
este atâta urã

ar fi mai simplu sã mã întorc din moarte
dupã fiecare rãstignire
decât sã vã aduc acest fel de a iubi
egal
dincolo de orice convingere idioatã
dincolo de orice pretenţie absurdã
asupra adevãrului absolut