Se face seară peste cele trei rânduri de parchet și nimeni nu le trece.
Se face frig sub tavanul alb și nimeni nu îl strigă.
Lumina de fosfor a ecranului desenează pe cearșaf o fațetă de calcar,
un chip retras din circulația sângelui,
o mască sub care respirația se negociază la bucată,
scurtă, uscată, monotonă.

Și nimeni nu trece cele trei rânduri de lemn.
Hainele de pe scaun au reținut forma corpului și acum o refuză.
Sunt mormane sterile de pânză care adună noaptea în pliuri,
în timp ce pe noptieră cana de ceai își întoarce fundul negru spre tavan.
Nu mai există întrebări despre fisura din zid,
nu mai există întrebări despre locul unde s-a rupt ceara,
există doar această așezare grea, ca a mobilei care s-a lăsat sub ani,
ca a mobilei care a uitat că a fost vreodată copac.

Te strângi încet pe saltea ca o apă care își pierde albia,
ca o apă care nu mai curge,
ca o apă care înghețată la margini refuză să mai prindă cerul.
Lumina se stinge fără niciun declic, de la sine, ca o oboseală a lămpii,
lăsând camera să se stabilizeze în izolația ei desăvârșită.
Doi oameni pe aceeași pânză, dormind cu spatele la lume,
pe o saltea devenită malul singuratic
al unei ape care nu mai curge.