A plouat toată noaptea.

Dimineața,
orașul părea
un om care nu dormise.

Pe pervaz,
apa număra ceva.
Poate anii.
Poate oamenii.
Poate greșelile.

Nu știu.

Am deschis geamul.
Aerul mirosea
ca o fotografie veche
scoasă dintr-un sertar.

Uneori cred
că ploaia nu cade.

Doar mută amintirile
dintr-un loc în altul.

Le ia de pe străzi,
de pe acoperișuri,
din copaci,
și le lasă
în oameni.

Spre seară s-a oprit.

Dar pe banca din parc
a rămas o baltă.
Perfect nemișcată.
Ca și cum cerul
uitase acolo
ceva important.