— dacă Dumnezeu avea nevastă, zic,
treaba asta cu lumea nu se termina în șase zile.
tu nu răspunzi;
ești în patru labe pe parchet,
cu capul sub marginea patului,
pipăind scamele după un cercel de argint.
(mereu mă enervează
cum te poți decupla total de la metafizică
pentru o sârmă de doi milimetri).
eu stau rezemat în coate și mă uit la călcâiele tale.
— serios vorbesc.
e o eroare de proiectare să pui inima
la nici două degete de stomac.
un organ nobil, fragil,
înghesuit lângă o pungă de acid
care chiorăie fix când vrei să fii tandru.
— ai mâncat ceva de la prânz? întrebi de sub somieră,
cu vocea înfundată.
— vezi? despre asta e vorba.
îți tragi capul înapoi,
ai cercelul între degete, plin de praf.
îl sufli.
e genul ăla de obiect minuscul și idiot
pentru care bărbații sunt puși să mute dulapuri
și să se umple de pânze de păianjen pe ceafă.
— dacă ajung în rai, zic,
dacă e să intru pe poarta aia îngustă,
am să pretind să fiu primit cu tot calabalâcul de păcate.
nu din vreo mamă-ce-vanitate de martir,
ci pentru că sunt toate lucrate manual,
iar pe câteva le-am făcut împreună
și, pe alocuri, ne-au ieșit — aș putea spune — chiar minunat
mai ales cele pe care îmi cereai cu vocea ușor sugrumată să...
— ești un porc.
— mulțumesc. o vietate cinstită, tot din argila primordială.
te ridici,
îți prinzi toarta la ureche
și te cercetezi scurt în oglindă.
eu rămân trântit printre cearșafuri,
cu o ușoară, stânjenitoare condescendență
față de Demiurg.
el a meșterit femeia la repezeală
și nici până astăzi nu i-a dibăcit toate tainele;
eu, măcar, i-am învățat gramatica:
știu sigur că un „fă cum vrei”
înseamnă o listă strictă de șapte greșeli
pe care n-am voie să le comit.
la geam se lasă amurgul.
— vino să vezi cerul.
mă târăsc până la pervaz.
afară, peste blocul de vizavi, cerul e roșu-murdar,
iar în stânga, chiar deasupra antenelor,
se întinde o dâră violetă,
ca o vânătaie pe o pulpă de pui.
— ce zici? întrebi, fără să te întorci.
— a cam fușerit-o la finisaje.
— ești imposibil, zici.
și-ți sprijini fruntea de sticla rece a ferestrei.
eu scot mâinile din buzunare
și ți le pun pe umerii reci.
stăm așa,
privim cum se stinge lumina peste termopane,
și pentru câteva secunde stăm așa, tăcuți,
nemișcați,
prefăcându-ne că n-o auzim pe vecina de la șase
care desfășoară activități specifice
într-un pat care scârțâie.