Îmi strivesc sufletul
prin crusta cuvintelor,
printre vrafuri de hârtii,
pe care le trimit oamenilor.

Unii mă privesc cu reproș,
fiindcă le-am trimis bilețele albe,
pe care le leapădă nepăsători
în coșul uitării.

Alții cred că le-am trimis
desene de dragoste
și-mi privesc, mirați,
părul nins de ani.

Alții își spun că inima,
pe care le-am dăruit-o,
nu are nicio culoare,
iar cei mai cruzi socotesc
că, dăruindu-le o inimă
care nu bate,
m-am ostenit în zadar.

Dar ei nu știu
că-n cerneala ce pare să piară
am ascuns o scânteie dintr-o taină rară,
că foaia pe care-o calcă, grăbiți,
păstrează-n tăcere
un cântec fără de sfârșit.

Și poate, într-o zi,
când zăpada va cădea
peste tâmplele lumii străine,
un suflet rătăcit va citi printre rânduri
și-și va regăsi propriul cer
în cuvintele mele.

Atunci, din liniștea ce pare pustie,
va răsări, în taină,
o inimă caldă și vie,
iar tot ce-am risipit în clepsidra vremii
va străluci în zare
ca aurul luminii.

Mă uit în golul rămas
și mă simt un om fără umbră.