Pe foaia albă se prelinge tihna
Cernută peste gânduri, gust de mentă,
Îmi țintuiesc tăcerile odihna
Și-apoi se sting în pâlpâire lentă.

„-Te rog, mai stai cu mine o secundă,
Cu arabescuri să mă-mbrac și fală,
În lutul obosit ce mă inundă
Să mă scufund când visul mă înșeală!”

În briza fină vii cu cupa plină,
Cleștar în palme, orhidee-n vară,
Te-ascunzi pe câte-o stea și, mai senină,
Te legeni lent, în rochie de seară.

De parcă ai mai sta îngândurată
Și norii-ți trec pe frunte, în ghirlandă,
Ești zâna primăverii, demodată;
Sunt duhul serii, prins de sarabandă.

Înfășurată-n ceață, cu tristețe,
Răsari din văluri, lângă luna plină,
Și râzi și-apoi împrăștii frumusețe,
Sărutul cast ce suflete alină.

Apoi dispari și umbrele tăcerii
Cu diamante îți presară drumul:
O jerbă de scântei în ochii serii.
Rămân doar amintirea și parfumul…