Am tăiat funia speranței —
ultima punte spre zgomotul lor.
Nu mai cer nimănui
să-mi confirme conturul.

Timpul nu mai cade ca o lamă,
ci se așază la orizontală,
ca o apă peste o epavă uitată,
acoperind-o încet, fără grabă.

Port tăcerea ca pe o armură de aer.
Ce exil să mai temi
când ai devenit propria ta insulă?

M-am adunat din oglinzile lor strâmbe,
ciob cu ciob, cu toate fisurile la vedere.
Acum sunt o fântână seacă,
ferită de lumina de afară —
locul unde, în sfârșit, în întuneric,
se văd stelele.