Îmbătrânind îmbătrânim căutând lumină.
Dar nu lumina din noi, ci-n golul din care,
Interior, ea coboară din îndepărtarea
Sinelui în care va urma să rămână.

Pentru aceasta imaginăm ecuații de întuneric
Unde trimitem, amplificate, industrial,
Împletite spații care, în noi, străbat
Bătrânețile ca pe o distanță
Cărora nu le aparținem.

Urmărindu-le urma, pe care o lasă murind,
Alături de ele, în călătorie, ne închipuim
Petrecând ceea ce nu este al nostru
De-a lungul ruinelor călătorind.

Sateliți trimiși în adâncul luminii să vadă
Locul din care, în ochi, ne izvorăște
Începutul a tot ce eram înainte
De a fi inimă care, în piept,
Zbătându-se, înflorește
Până ajunge să cadă.