Cocorii, distribuiți pe timpan,
Interpretau în noapte simfonia
Uitării înrădăcinate în închipuire
În timp ce, în cer, ca peștii în ape,
Între stoluri părțile își agregau.

Strigătul lor care în întuneric țipa
Pe când, fără să îi văd, le aluneca
Ca unda unui val de apă în vad,
Îmi amintea de vremea când
Nu știam mai nimic despre
Ceea ce va mai urma.

Atunci, l-am întrebat pe bătrân
Dacă a mai auzit cum țipă cocorii
Care pleacă călătorind prin întuneric.

„Între betoane și străzi de asfalt,
Ceea ce se petrece în cer”, mi-a spus,
„Este lipsit de sunet și de orice fel
Și de oricare alt fel de plecări
Ce se prefac din nimic.”

Atunci am știut că toate toamnele,
Precum toate cârdurile de cocori,
Sunt nenumărate și cântătoare
Mulțimi de lumini călătorind
Întunecate de mai multe ori.

Și că, de fiece dată în care le ascult,
Mă întreb: „Ce voi povesti tinerilor
Despre când va veni vremea
În care vor pune în vaze
Fulgii acestor ninsori?”