Pe-o străduță mică c-un pod de lemn bătrân
Îmi este casa părintească,
În spate, sunt căpițele de fân.
Mă-nvăluie un gând ca o fantasmă:
Unde sunt, oare, copacii de salcâm?

Pe prispa casei mă aşteaptă mama
cu ochii umezi, lăcrimând,
Eu, iubitor, îi sar repede-n brațe,
Că sunt de dragoste flămând.

Plâng vremurile de demult
Când copiii se jucau pe câmp,
Îmi este dor de-al vieții tumult,
De al copilăriei cânt.

Au înflorit şi liliecii, care adesea plâng,
Când cineva îi rupe, pentru a lor miros, adânc.
Plâng și salcâmii atinși de nostalgie,
Cu a lor sevă atinsă de melancolie.

*Căpițele de fân se mucezesc jelindu-ne pe noi,
Căci nu mai stăm pe ele, când unul, când câte doi.
Străduța-mi e pustie, mulți prieteni mi-au plecat,
În cele țări străine, unde, de mine, au uitat.
Și podul care trece peste râu, începe-a se lăsa,
Căci tirurilor cu copaci tăiați, le este grea povara.